Imi cer iertare...

A trecut ceva timp , nu te-am uitat ...am revenit sa stii destul de des dar din pacate nu am putut sa ma opresc  , ceva ma retinea pe loc cred ca eram doar eu ....acum am venit si sunt iarasi  aceeasi eu.

Povestea unei despartiri

De multe ori ne intrebam de ce anume suferim cand finalizam o relatie? De multe ori ne intrebam ce nu a functionat de mi se intampla tocmai mie acest lucru?
Viata implica o serie de cercuri de evolutie; inchizi un cerc numai daca ti-ai invatat lectia…altfel, acel cerc, se va reedita continuu sub forma de trairi/evenimente si vei ajunge sa traiesti un sentiment de repetitie patologica…singura noutate poate fi ca actorii  - fetele umane – sa fie diferite.
Si totusi ne intrebam de ce rupem o relatie?
Pentru ca uneori, evolutia noastra implica si asumarea acestei despartiri. OFF…atata teorie…ce facem cu ce simtim? Nu putem spune inimii GATA…OPRESTE-TE…NU MAI SIMTI NIMIC PENTRU EL/EA!!! Si uneori continuam sa investim afectiv intr-o relatie o perioada foarte lunga de la ruptura efectiva…De ce?
Sa incepem cu inceputul: de ce o/il alegem sa faca parte din viata noastra? Debutul e cu siguranta senzorial…o privire, un miros, o miscare corporala…un intreg arsenal de senzatii ce ne activeaza unul din simturile fundamentale. Urmeaza apoi raportarea mentala: o replica, o fraza…o discutie pana la 5 dimineata agatati de o pahar de vin…! Si cam atat in aceasta etapa….ne luam la revedere…insa mintea noastra deja croseteaza scenariul revederii…
Urmeaza prima intalnire…off…atata parfum, haine de fite, machiaje….pentru o intalnire de 3 ore…in care participi la una dintre cele mai autentice confruntari de arme ale seductie: corpul, parul, privirea, gestica, atitudinea, mintea! Deja apare raspunsul: o/il vreau!
Decizia de a fi noi...Imi place prezenta lui/ei in viata mea, imi place sa simt ca face parte din planurile mele existentiale…alaturi de el/ea timpul zboara cu atata repeziciune…ma indragostesc! Ceea ce simt acum e suficient de motivant pentru a accepta sa impart spatiul propriei vieti cu el/ea!  Imi doresc enorm sa faca parte din viata mea….si negociez emotional…astfel incat de maine suntem noi~
Prima cearta...esti foarte obosit/a si te astepti sa fi inteles/asa…pentru ca asta inseamna iubire…conformism! Nu realizezi ca acesta mica discutie in contradictoriu escaladeaza intr-o adevarata furtuna de reprosuri…pe care cu surprindere le incasezi profund! Esti ametit/a de aceasta situatie…impulsionat de comportamentului ei/lui faci ceva: iti iei lucrurile si te muti la ai tai in acea seara! Inrosesti telefonul cu sutele de mesaje pe care i le trimiti spunandu-i ca iti lipseste enorm…si promisiunea ca nu va veti mai certa niciodata!
Cuplul El – Ea: va creati propria realitate in care rolul fiecaruia este clar definit…in care fiecare participa la binele celuilalt…in care va simtiti o echipa autentica, empatica, sustenabila si solida.
Ce urmeaza in acest scenariu? DECIZIA DE A NE CASATORII…COPIII…FINALUL VIETII!
O viata frumoasa, plina de implinire…ca in povestile cu Zana cea Buna si Fat- Frumos!
Dar uneori….aceasta frumoasa reverie este scuturata de realitatea cruda…rupem vraja relatiei si ne asumam destinul inidividual: fiecare pe drumul lui!
Ce ne facem cu socul rupturii, cu miile de intrebari la care nu am gasit raspunsuri …pentru ca am fost prea preocupati de noi atunci cand el/ea avea disponibilitatea sa ni le ofere;  ce ne facem cu scenariile de viata construite alaturi de el/ea?
Fiecare ruptura este traita in ritmul nostru propriu si personal, cu emotii si trairi diverse: furie, revolta, deznadejde, lacrimi; cu perioade de izolare afectiva sau de exaltare senzuala…ca si cand “victima” ar fi vinovata ca este reprezentant al sexului de care tocmai ne-am despartit! De ce e mai simplu sa ii invinovatim pe altii…pentru ceea ce trebuia sa facem noi?
Si oare ce era si este de facut (povete ale unui suferind)?

• Sa ii multumesti ca a existat in viata ta si ca a adus atat de multa bucurie…ai invatat sa zambesti autentic;
• Sa ii multumesti ca iubirea pentru el/ea te-a invatat sa fi mai bun/a, rabdator/toare, mai tolerant/a;
• Sa ii multumesti ca ti-a permis sa faci parte din scenariul lui/ei existential..cate/cati nu si-ar fi dorit sa fie in locul tau (insecuritatea emotionala bat-o vina);
• Sa ii multumesti pentru realizari din perioada “noi”…faptul ca a constituit un model existential pentru tine si a adus atatea satisfactii in viata ta;
• Sa ii multumesti ca te-a iubit in felul ei/lui ciudat, rece, trist, suferind…ce te-ai fi facut fara aceasta iubire?
• Sa ii multumesti ca si-a asumat rolul de partener/a al vietii tale…ai inteles ce greu e uneori viata alaturi de tine;
• Sa ii multumesti ca ti-a permis sa il jignesti, sa il lovesti…de fapt nu l-ai lovit fizic ci pur emotional…dar ti-a raspuns cu toleranta si iertare;
• Sa ii multumesti ca a dat un nou sens vietii tale…cu siguranta vei sti atunci cand te vei mai intalni cu IUBIREA sa o pretuiesti;
• Sa ii multumesti pentru ca ai inteles ce a insemnat prezenta ei/lui in viata ta; ti-ai asumat lectia pe care trebuia sa o inveti alaturi de el/ea;
• Sa ii multumesti ca poti folosi aceasta poveste pentru a -i invata pe altii sa pretuiasca mai mult IUBIREA;

Iar la finalul acestui decalog vei sti ca tu decizi cat mai investesti emotional in aceasta persoana dupa ruptura…ca iti vei asuma timpul necesar sa tai corzile afective atat de adanci dintre voi…!
Am gasit-o undeva pe un blog.... 

Povestea unei iubiri ....

Era odată o femeie… poate că mai e… nu ea, o alta… şi nu doar una… mai multe… Povestea spune că era… 
… Simplă, nesofisticată, naturală, vie! Şi îi plăcea că e femeie. Ştia că are o zestre ancestrală mai greu de acceptat, dar nu se împovăra cu frustrări inutile. Învăţase de la bunica ei că ea, ca femeie, se simţea adevărată, când se privea în ochii bărbatului şi vedea acolo lumina care-o învăluia în stele colorate şi o făcea să creadă că e cea mai frumoasă din lume. Într-o bună zi, un bărbat i-a ieşit pe o cale: l-a privit cu atenţie şi a simţit că se îndrăgosteşte de el. Simplu, natural, pe loc, fără întrebări inutile: “o fi bine, o fi rău, se cade, nu se cade”. S-au iubit! Cerul se unea cu pământul, ziua se împletea cu noaptea, luna rămânea leneşă în braţele soarelui, florile uitau să mai moară. Părea incredibil! Se uita în oglindă şi vedea cât e de frumoasă. Mergea pe stradă şi oamenii întorceau cu admiraţie capul după ea. Îşi privea iubitul, dar uneori simţea că ceva o mai înţepa. Bărbatul observa şi, trist, o ruga să închidă ochii; o punea de fapt să aleagă între ceea ce şi-ar fi dorit şi ceea ce avea. Femeia nu pricepea imediat acel grăunte de sofism.
Dar pentru că era perseverentă mergea pe firul indicat de el. Bărbatul i se dezvăluia, iar femeia înţelegea: că el putea oricând să plece, că iubirea pentru ea nu-l transforma în sclav şi încă multe altele. Tăcea şi asculta vorbele lui şi, pe măsură ce pricepea, învăţa să se iubească şi să se preţuiască pe ea însăşi, devenea cumpătată şi exuberantă şi îl iubea, fără să-i mai pretindă ceva! Astfel femeia învăţa să iubească libertatea ei şi libertatea lui. Simţeau la fel şi, când au hotărât să nu mai locuiască împreună, ea nu s-a întristat. A plecat, dar nu l-a lăsat: l-a luat în inima ei şi toate drumurile pe care le străbătea erau luminate de gândul lui. Ştia, simţea că o iubea. Într-o noapte a avut un vis. Pe o plajă pustie, marea săruta calm ţărmul liniştit. Lumina blândă de toamnă scălda marea şi ţărmul. Era fericită în singurătatea ei şi, nepăsătoare, a închis ochii. L-a simţit lângă ea. Ştia că e el şi s-a cuibărit în braţele lui. Înlănţuită de braţele lui, îi era bine: avea certitudinea că putea pleca oricând, că era liberă. Bărbatul o săruta, iar vorbele ei susurau armonie : “ce bine că suntem, că ne iubim ca nişte fiinţe şi nu ca nişte obiecte, că preţuim această clipă, că ne cunoaştem defectele…”. El o privea nedumerit, iar ea veselă continua: “Îţi cunosc defectele şi am decis să le accept.”. Se cuibărea mai cu drag în braţele lui…
Când s-a trezit, a înţeles că iubirea îi oferea libertatea şi că trebuia să uite că pe bărbat ea îl naşte, îl creşte, îl educă, îi face de mâncare, îi spală, îi calcă rufele şi încă multe altele… Şi astfel femeia a vrut “să uite” şi abia atunci a ştiut cum să-l lase liber şi a ştiut să iubească: în felul ei, conştientă că sunt atâtea feluri de-a iubi.
Femeia a trăit până la adânci bătrâneţi, strălucind şi iubind cu întreaga ei fiinţă. Iar când o iubire s-a stins, a acceptat cu zâmbetul pe buze că e împotriva firii omului să iubească “pentru totdeauna”.
By Catia Maxim

Cauta-ma prieten drag.....

“Daca intr-o zi iti vine sa plangi, cauta-ma!
Nu promit sa te fac sa razi, dar pot sa plang cu tine.
Daca intr-o zi iti vine sa fugi, cauta-ma!
Nu promit ca o sa te opresc, dar pot sa fug cu tine.
Daca intr-o zi nu ai chef sa asculti pe nimeni, cauta-ma!
Promit sa tac oricat vrei.
Daca intr-o zi ma cauti si nu raspund…
Vino repede sa ma vezi!
Inseamna ca am nevoie de TINE!”

Este scrisa pe multe blog-uri. Nu am cunostinta de vreun autor al acesteia.

....dragostea

“Iubirea trebuie învăţată, încercată şi experimentată… prima atingere nu reprezintă niciodată expresia ei desăvârşită…
O iubire pe care eşti nevoit s-o păzeşti nu reprezintă nimic.
Dar tocmai asta n-au să înţeleagă niciodată oamenii cu adevărat geloşi.
Gelozia ia naştere odată cu dragostea, dar nu moare odată cu ea…
Cine iubeşte şi este iubit nu va mai fi niciodată acelaşi om ca înainte…
Nu uita: lângă cel mai înalt punct al fericirii se află cea mai adâncă prăpastie a durerii…
Să nu crezi că poţi stabili cursul iubirii, căci ea, dacă te consideră vrednic, îţi va îndrepta ea cursul!…
Dragostea nu este numai flori, zâmbete, iubire, ci înseamnă şi lacrimi, dorinţă, pasiune şi de aceea puţini au privilegiul de a-i descoperi puterea.
Dragostea e la fel ca o boală pe care dacă nu o tratezi se agravează… şi că orice floare pe care dacă nu o uzi se ofileşte… Iubirea e tot ce dorim, iar în final e tot ce-am avut.
Dacă există un sens al vieţii… atunci EA este sensul, dacă nu… EA ar trebui să fie…
Fără dragoste suntem orfani de toate, fără pasiune suntem ca o moară de vânt spânzurată în vid!
În iubire se simte mai mult decât e nevoie, se suferă mai mult decât se cugetă, se visează mai mult decât se trăieşte… Despărţirile au ceva din melancolia asfinţitului, o blândă strălucire care ascunde în ea avertismentul întunericului…
 Am învăţat că nu poţi face pe cineva să te iubească. Tot ce poţi să faci este să iubeşti… Restul…depinde de ceilalţi.”
Octavian Paler

“I love you not because of who you are, but because of who I am when I am with you

Nu stiu multe lucruri despre viata. Nu sunt nici suficient de versata, nici destul de inteleapta pentru a privi cu detasare si a accepta faptul ca exista povesti ce iti imprima emotii ce refuza sa se estompeze, odata cu trecerea timpului. M-am multumit traind aici si acum toate acele lucruri care imi faceau inima sa bata mai tare, am condus repede, am iubit incet, am cazut, m-am ridicat si am asteptat cu nerabdare sa incerc din nou.
Am plecat fara sa privesc inapoi atunci cand am crezut ca este timpul sa o iau de la capat. Si am crezut pentru un timp ca reusesc. M-am inselat. Poti fugi de multe lucruri, mai putin de tine insati. Si trebuia sa ma intorc la existenta unde lasasem atatea intrebari fara raspuns, ape line, valuri involburate, artificii, nesiguranta, teama, exaltare si dorinta de mai mult. In timp ce cautam un motiv pentru ca intoarcerea mea sa nu fie expresia capitularii in incercarea de a ma descurca pe cont propriu, am inceput un joc de cuvinte . Cu tine.
Nu pot spune nici acum, in momentul in care iti scriu aceste randuri, ce m-a facut sa m-a opresc asupra ta. Poate niste amintiri de demult suprapuse unor ochi care pareau a spune mai multe decat as fi putut eu intelege. Poate faptul ca erai atat de diferit de toti cei pe care ii cunosc, de mine, pentru ca aveai darul de a ma aduce cu picioarele pe pamant din al 9-lea cer si a ma ridica atunci cand ma gaseam infranta si nesigura. Doar din cuvinte. Fara nici un efort din partea ta, existenta ta ma linistea si imi dadea fiori totodata. Devenisei micul meu secret ce ma facea sa zambesc de fiecare data cand imi aminteam de tine, un capriciu, o necunoscuta pe care nu aveam de gand sa o desoper chiar daca te cunosteam mai mult in fiecare zi. De fapt, ma cunosteam pe mine… Asa cum nu ma mai stiusem niciodata. Si imi placea fata aceea. Visatoare, nebuna, calma si plina de verva, ca un vulcan pe jumatate activ, asteptand momentul cataclismului. Asa cum nu as fi putut aparea in fata nimanui, ma gaseam in fata ta, convinsa fiind ca distanta si fapul ca nu erai pana la urma decat un necunoscut, imi permite sa fiu asa cum vreau fara teama de repercursiuni.

Nu m-a interesat de unde vii si al cui esti, atata timp cat, de fiecare data cand erai cu mine, te simteam al meu. Fara sa te ating. Nu sunt genul de femeie care sa aiba usor inima franta, nu mi-a fost nicodata teama sa sufar. Chiar ma incita ideea ca existenta mea atat de bine pusa la punct in aparenta, sa fie zdruncinata putin. Imi place ca nu sunt perfecta si imi placea ca ceea ce faceam cu tine, nu semana cu nimic din ceea ce mai facusem pana acum. Ma linistea faptul ca nu sunt langa tine sa ma vezi atunci cand rosesc, cand zambesc, cand ma aprind de dorinta sau cand ma las prada furiei. Imi placea jocul acesta de-a fi si a nu fi cu tine, ca orice lucru nou si interesant din viata mea.

Am ignorat cu desavarsire orice avertisment, ca lucrurile ar putea aluneca pe o panta pe care nu as putea carmi atat de bine incat sa ajung la finish nesifonata. Nu vroiam decat sa ma distrag, sa ma bucur de moment fara a stii cum va arata ziua de maine.
Si am decis sa te vad. Sa aflu daca erai asa cum mi te inchipuiam, vroiam sa vad cum ma privesti cand te oglindesti in ochii mei, sa stiu daca ma va traversa un fior de emotie atunci cand iti voi rosti numele. Vroiam sa simt ca traiesc cu intensitate, si a te cunoaste mi s-a parut cea mai elocventa metoda de a o face. Cu bune si cu rele. Nu aveai cum sa ma dezamagesti, atata timp cat nu asteptam nimic de la tine. Nici macar sa fii tu barbatul acela pe care il construisem in imaginatie, sa iti asumi rolul in care te distribuisem in serile si noptile in care vorbeam de toate si nimic. Dar nu puteam trece mai departe fara sa stiu cine esti.
Priveam absenta furnicarul din jurul meu, in timp ce asteptam cu nerabdare imbarcarea. In sfarsit ma intorceam acasa. Simteam cum pulsul imi creste cu fiecare minut ce ma apropia de casa. De sosire. Eram incantata si nesigura totodata, imi luasem bilet dus intors pentru ca nu eram convinsa ca revenirea estea cea mai inspirata alegere. Dar trebuia sa aflu. Mai zburasem de 50 de ori cu avionul inainte, dar acum era diferit. Mi s-a parut ciudat anuntul insotitoarei de zbor care ne ura bun venit in acest oras la care renuntasem, pe care ea si eu in sinea mea il numeam totusi acasa. Desi intram in ultima luna de toamna, era cald la Bucuresti, si prima adiere de vant ce mi-a ravasit parul m-a facut sa ma cutremur de placere.
Chiar si aparenta siguranta de sine s-a destramat in aeroport, in momentul in care ti-am auzit vocea la telefon, stiind ca ma astepti de partea cealalta a usii. Imi parea atat de firesc si atat de nebunesc ca prima persoana pe care urma sa o vad sa fii tu. Incercam sa imi potolesc bataile inimii, emotia, sub o mina preocupata. Nu stiam daca urma sa o luam de la inceput, de la salut, sau de unde ramasem in universul nostru virtual. Sau daca nu o sa fim asa cum ne asteptasem si urma sa fie prima si ultima noastra intalnire.  Acolo.  De fapt, nu aveam nici cea mai vaga idee ce faceam.
Singurul lucru pe care l-am putut face, atunci cand ne-am atins, int-o imbratisare de bun venit, a fost sa iti zambesc. Pentru ca nu ma inselasem in ceea ce te priveste, erai exact cum speram sa fi, cum imi doream sa fi. M-a speriat putin faptul ca mi-ai raspuns cu atata caldura si pasiune, pentru ca ma faceai sa te doresc mai mult. Erai cel mai ciudat strain pe care il intalnisem vreodata. Necunoscut si atat de familiar…Sarutul tau a avut asupra mea un efect neobisnuit de placut, mi-am pierdut cuvintele, m-am rugat sa nu observi ca imi transpirasera palmele intr-ale tale.
Stateam in pat dupa ce m-ai lasat acasa si 1000 de ganduri imi bantuiau constiinta. Nu imi dadeam seama daca este doar frenezia momentului, bucuria ca m-am intors acolo unde se parea ca imi este locul, noutatea, emotia si pagina alba ce urma sa o scriu in aceasta viata noua si veche.Imi promisesem sa ma shimb, sa nu mai reiau greselile din trecut, sa fiu mai buna. Dar mai intai simteam ca trebuie sa ma opresc, si in acea secunda suspendata in timp, sa fiu cu tine. Nu o faceam pentru tine, ci pentru mine…
Stiam ca in escapada noastra de weekend aveam totul si nimic. Tot ce imi doream in momentul ala si totusi nimic. Si nu imi pasa, pentru ca savuram momentul acela de dulce nebunie. Imi era frica sa fac dragoste cu tine, dar imi era si mai frica sa nu o fac. Te doream, dar nu ca sa te pastrez si nu intelegeam de ce imi este teama. Vroiam din toata fiinta mea sa pierd controlul, sa ma las purtata de instinct pentru a doua oara. Ma simteam vindecata de data trecuta, stiam ca pana si cicatricile s-au estompat, si daca nu era asa, oricum erau pe interior. Invizibile la o prima cautare. Si ca vreau sa simt ceva, orice, numai ca sa stiu ca mai pot simti. Emotie. Cu intensitate.

Mi-ai dat exact ce aveam nevoie si stiu ca si tu ai gasit in mine ceea ce asteptai.
M-am intors cu o stralucire ciudata in ochi si un zambet imposibil de disimulat.
.
Da…Am vrut sa ne rezumam la acel week-end, sa te inchid in mine intr-un sertar plin cu amintiri placute pe care sa il mai deschid din cand in cand, cand simt nevoia sa imi incalzesc sufletul.

M-am luptat sa nu te sun, sa nu te mai vad, am incercat sa imi ascult vocea care ma indemna sa renunt inainte de a incepe sa sufar. In fiecare zi imi spuneam ca este ultima. Dar nu eram convinsa. Nu puteam face din asta un joc de putere, vroiam sa las orgoliul deoaparte. Nu imi sta in fire sa renunt si poate imi doream sa sufar, pentru ca sufetinta este si ea un mod de a simti, mai putin chinuitoare decat a te intreba « ce ar fi fost daca » pentru totdeauna…
Ne-am descoperit putin unul pe altul, nu suficient cat sa ne tina impreuna, insa prea mult ca sa pot inchide ochii si continua drumul ca si cum nimic nu ar fi existat. Simt ca am murit putin. Nu mult, insa nu stiu cat timp o sa ma mai pot deschide, inainte sa raman ferecata pentru totdeauna pentru tine. Luna noastra s-a incheiat. Poate trebuia sa ne cunoastem mai devreme. Sau mult mai tarziu. Tu renunti la mine si la ce am putea avea pentru ca la randul tau esti bantuit de trecut. Un trecut ce nu va fi niciodata viitor, doar prezent, din cand in cand… Stii asta si este ok pentru tine asa. Stiu ca nu ai vrut sa ma ranesti si iti multumesc pentru noiembrie.
Te sarut pentru ultima data, ma afund in ochii tai in timp ce facem dragoste, imi las capul pe spate si imi tin respiratia in timp ce imi buzele tale imi alinta gatul. Imi trec mainile prin parul tau si iti mangai chipul.Te simt oftand si iti cuprind mana. Ma rog sa nu observi ca mi-au transpirat palmele intr-ale tale. Acum nu am cuvinte… Ma tragi spre tine si ma strangi in brate atat de puternic incat, pentru o secunda, as putea avea impresia ca nu o sa mai imi dai drumul niciodata. Dar noi stim mai bine…
Plec inainte sa ma vezi plangand, si urasc lacrimile care imi ard obrajii si faptul ca ma pierd. Nu ar fi trebuit sa se intample asta. Imi jurasem sa nu ma implic si realizez ca m-am mintit foarte bine. Nu stiu regulile acestui joc. Stiu doar ca trebuia sa risc, chiar daca am pierdut. Si m-ai pierdut. Daca m-as intoace in timp, nu as putea schimba nici macar o secunda.
Nu sunt suparata pe tine, doar putin pe mine. Pentru ca stiam ca se va termina asa. Si imi pare rau ca s-a terminat asa.. bine .. terminat.. nici nu sunt convinsa ce presupune asta, avand in vedere ca de fapt nu am inceput nimic.
Nimeni insa nu va stii, doar noi doi. Pana la urma, este doar o poveste banala dintre un barbat si o femeie care se gasesc la un moment dat. Si apoi fiecare apuca pe drumul sau. Voi zambi ca deobicei, voi gresi ca de obicei, voi incerca sa repar acele capitole din viata mea care ameninta sa imi intunece viitorul. Intr-o zi sper sa am un nou motiv pentru care sa nu ma pot concentra, sa ma faca sa ma gandesc la el in timp ce muncesc, in timp ce conduc, in dus sau in timp ce cumpar ziarul. Poate nu o sa mai cumpar ziarul, pentru ca cineva mi-a spus ca din cauza celor ca mine se topesc ghetarii…
Pentru ca am invatat ca nu ma pot multumi cu prezentul din cand in cand… Nu stiu unde imi este locul, nu stiu daca voi ramane sau daca voi fugi din nou. In dorinta de a termina cu fantasmele, sunt astazi mai bantuita ca niciodata. De fantomele tale.
Acel noiembrie nu se va schimba insa niciodata. Va ramane mereu in amintirea noastra. M-am oprit atunci si pentru acea secunda suspendata in timp, am fost cu tine…Si iti multumesc pentru noiembrie.”
Am gasit-o undeva pe un blog..

....veti primi de la viata ceea ce cereti!

Voi incepe cu o afirmaţie care este extrem de importantă, dar şi foarte greu de rostit de femeile care iubesc prea mult. De două ori pe zi, timp de trei minute, uitaţi-vă in oglindă şi rostiţi cu

glas tare: „(numele), te iubesc şi te accept aşa cum eşti".

Este o afirmaţie excelentă care poate fi repetată cu glas tare in timp ce şofaţi, singură in maşină, sau in gand, ori de cate ori aveţi tendinţa de a vă critica.

Nimeni nu se poate gandi la două lucruri in acelaşi timp; inlocuiţi, deci, gandurile negative despre voi, de exemplu: „Cum pot să fiu aşa de proastă?" sau „N-o s-o scot niciodată la capăt cu asta" cu ganduri pozitive.

Repetate conştiincios, afirmaţiile pozitive au puterea reală de a anihila gandurile şi sentimentele distructive, chiar dacă aţi fost negativiste ani in şir. Iată alte cateva afirmaţii mai scurte şi uşor

de memorat care pot fi folosite cand şofaţi, faceţi gimnastică, aşteptaţi sau pur şi simplu, staţi liniştită. Au dispărut suferinţa, teama, mania. Trăiesc o stare de bine şi de pace perfectă.

Mă indrept spre cea mai mare fericire şi implinire in tot ceea ce inseamnă viaţa mea.

Iată apare cea mai bună soluţie pentru fiecare problemă a mea.

Mă simt liberă şi inundată de lumină.

Dacă credeţi in Dumnezeu sau intr-o forţă superioară, includeţi credinţa dumneavoastră in acest tip de afirmaţii.

Dumnezeu mă iubeşte. Dumnezeu mă binecuvantează.

Lucrarea Domnului se vede in viaţa mea.

Rugăciunea de pace sufletească e una din cele mai desăvarşite afirmaţii posibile cand e rostită aşa:

Dumnezeu imi dă liniştea

De a accepta ceea ce nu stă in puterea mea să schimb,

Curajul de a schimba ceea ce pot schimba

Şi inţelepciunea de a inţelege diferenţa.

(Nu uita: nu poţi schimba pe nimeni; te poţi schimba pe tine.)

Dacă nu crezi in Dumnezeu, poate ţi se pare mai potrivită o afirmaţie ca aceasta:

*Totul e posibil prin iubire

*Iubirea lucrează in mine spre vindecarea şi intărirea mea,

*Spre liniştea şi pacea sufletului meu.

E la fel de important să-ţi formulezi singură afirmaţiile. Cele care ţi se par cele mai potrivite pentru tine vor da cele mai bune rezultate; practică, deci, unele din afirmaţiile menţionate mai sus pană vei fi in stare să concepi acele afirmaţii 100% pozitive, indubitative, validante, potrivite ţie ca o manuşă, gandite de tine pentru tine. Nu concepe afirmaţii de genul „Totul merge perfect intre mine şi el şi ne vom căsători". Partea cu „şi ne vom căsători" poate nu e cea mai bună soluţie pentru ceea ce se petrece intre tine şi el. Păstrează doar „totul  merge perfect" şi adaugă, dacă vrei, „spre binele meu". Nu cere anumite rezultate. Fă o afirmaţie despre tine, despre viaţa, valoarea ta şi despre viitorul minunat care te aşteaptă. Cand faci o astfel de afirmaţie, iţi programezi subconştientul să abandoneze vechile tipare şi să adopte un nou mod de viaţă sănătos, jovial şi prosper. Afirmaţia următoare nu e rea deloc, la urma urmei:

„Mă eliberez de toată suferinţa trecutului şi ies in intampinarea sănătăţii, bucuriei şi succesului pe care am dreptul să le cer."

By Robin Norwood!